poem........Eu si Tu

Eu,scoica exilata pe-un orisicare mal
de oceanul fumuriu cu vibrari si mai intunecate
Ce-si trimite-un val furios si-nvolburat
Sa ma izgoneasca pa nisip egoist si confuz,
pe nisip negricios si nestiutor.

Tu,crampei de scanteie divina,inteles si acceptat
Orbitor de luminos,
Ce pasesti timid pe iazul argintiu cu vibrari de violet
In mijlocul caruia troneaza reflectia palida a lunii
Martora la fiacare zambet entuziast,sarut infocat ori lacrimare amara

Tu,dulce roza-mbujorata
Eu,rautacios spin.

Eu,venin amar si acid
Tu,nectar dulce-nmiresmat.

Tu revelatie profunda si mult asteptata
Eu,necunoastere si neintelegere
sfasietor de lungi si detestate.

Eu,neat tenebros
Tu,creatie suprema.

Eu.intuneric
Tu,lumina.

Tu,soarele
Eu,luna

Eu si Tu,atat de aproape si atat de departe;
atat de diferiti si atat de identici
Caci n mai stiu de-i visare-ncantatoare ori cosmar;
de-i alinare ori regret.
Pana cand?Te intreb Eu

poem...........Anael

Anael!Oh,Anael!
Azi,Ma trezesc dintr-o lunga visare,
ce nu mi-o mai amintesc.
Si-ncep a trai:
Traiesc alaturi de rasarit,
alaturi de flori frumos mirositoare si de pasari cantatoare,
de pajisti verzi brazdate de culori zecimale,
de nori pufosi ce valseaza pe cerul azuriu,
de izvoare cu clipocit calm si linistitor.
Dar si azi traiesc alaturi de apus...
Cad in genunchi in fata ta Anael
Si rogu-te raspunde-mi:
Ieri,atat de mult am indurerat si chinuit oare bietele vietati,
Incat povara lor s-o port pe umeri si acum???
O lacrima amara de sange
mi se prelinge pe chipul indurerat nestingherita.
Corpul meu,fragila pulbere de neant
Se rataceste in lumina flamanda de mine.
Ma cufund in visare
Si ma intorc in sfarsit
la ramasitele coconului meu
Din care mi-am croit drum ieri

Apoi m-avant spre necunoscut
Zburand cu noile mele aripi prin infinit;
Spre ceea ca ar trebui sa fie maine!
Iar si iar,si iar...

Anael!Oh Anael!
Arata-mi un semn ca
nu mai abondonat in Uitare!
Mereu va fi prea tarziu si
Niciodata prea devreme.

poem-----SA-TI SPUN O POVESTE AMUZANTA?

Privesc pe-un geam
Si-un copac zaresc
Ce tremura intr-o seaca adiere.
Si-aud un geamat,
Si-l compatimesc,
Si-l rog sa-mi povesteasca o-ntamplare
Ca sa uite de tristetea covarsitoare.
Fluturand din crengile cu cioturi
Sperie un cuc somnoros,
Dupa care-ncepe oful sa si-l povesteasca:
Cica el odata,cand tanar era
Sub ale lui crengi inmiresmate,
Cupluri dragostea si-o-mpartaseau
Si ca toate pasarile ouale in ale lui cuiburi isi cloceau
Si ca drumetii sub el se odihneau
Iar copii numai pe langa el se jucau
Dar acum...a ramas singur,
Numai cu ciorile si cucii
Sa-i tina companie
Si cu rame si gandaci
Scoarta sa i-o manance.
Cum sa nu fie suparat
Cand toti l-au abandonat?
Ca sa moara-n liniste,
Fara pic de glorie ori onoare.
Brusc, un nor deasupra lui s-aseaza
Si-ncepe sa-i planga de mila
Si-ncepe toata lumea a plange
Si copacul,si cucul,si rama,si eu,si toti
Oamenii de pe pamant.
Iar cerurile se deschid,
Si-un porumbel iese
Cu ramurica de maslin in cioc,
Si-o zvarle asupra copacului ciunturos,si sters,si gol.
Si el la ceruri incepe a se ridica
Si cand aproape-ajunse
Un fulger il lovi;
Si visele i le narui
Transformandu-l in cenusa
Ce pica incet-incetisor pe pamant
Ca o ploaie calda de vara,
Innegrind totul:case,oameni,campii.
Si toti incepura a plange si mai cu patima,
Si parca toti au impietrit
Si s-au transformat in statui negre,
Plangatoare de sange.
Si ziceai  ca totu-i doar un bocet
Ce pana-n noapte a continuat
Si,a doua zi toti au uitat
Ca un biat copac a existat...

Desi cenusa a ramas.